upă 10 ani de heavy metal obsedat de masculinitate, putere şi fermitate, uneori insensibil alteori penibil de siropos şi feminin, care nu de puţine ori a decăzut în forme de kitsch dintre cele mai rizibile (sau puteam menţiona pur şi simplu Manowar drept sumă a tuturor clişeelor metal şi al prostului gust), muzica heavy metal în toată amploarea sa cerea o schimbare. Aceasta nu a întârziat să apară căci încă din 1990 o suită de trupe au creat o importantă diversitate fuzionând metalul clasic cu genuri precum funk-ul sau jazz-ul. Amintesc pe Alice in Chains, Rage Against the Machine, Dream Theater, Cynic, etc. Trupa cu cel mai mare impact din valul de alternative metal (pentru a evita interpretări eronate menţionez că nu susţin că Dream Theater şi Cynic cântă alternative) este în opinia mea Korn, formaţie ce a pus bazele genului ce poartă numele nu metal.
Korn au un succes impresionant cu debutul lor, fiecare album vânzându-se din ce în ce mai bine până în 1999. Muzica lor propune un heavy metal care ignoră majoritatea principiilor estetice al celui 80ist. Dacă funk-ul şi rap-ul nu sunt o noutate pentru ascultători, producţia şi stilul chitariştilor era unic la vremea aceea. Head şi Munky utilizează chitara cu şapte corzi cu un pitch foarte grav (Drop A tuning) deci un sound foarte gros şi grav cu care sunt interpretate compoziţii sincopate, lente şi aproape dizarmonice. Producţia este de aşa natură încât bass-ul sună mai ascuţit decât chitara, luându-i faţa. Nici tehnica bass-istului nu este tocmai convenţională în heavy metal ea fiind mai degrabă caracteristică muzicii jazz. Tematic, Davis abordează nu masculinitatea şi triumful acesteia, nu elogiază viaţa de rocker sau imaginea de rocker (pe care trupa în sine nu o are) ci scrie despre copilărie din perspectiva copilului, despre traume din perspectiva traumatizatului. Principala stare indusă de muzică este furia şi textele cu un registru pueril şi deloc intelectual completează această imagine conferită de Korn. Davis nu este un bun textier aşa că ideea sa de a reda sentimente din perspectiva unui copil de vârstă fragedă imporvizând aproape cu fineţe din ideile teribiliste tipice copilăriei este apreciabilă. De fapt, Jonathan a dat dovadă de ingeniozitate fiindcă mă îndoiesc că ar fi citit el Faulkner (care nara din perspectiva unui retardat mental).
Korn, asemănător multor grupuri, are o biografie ce poate fi împărţită pe mai multe perioade: pre-2003 şi post-2003.
Prima perioadă, cea nu metal, regăseşte trupa într-o componenţă constantă, care cu fiecare album a adus câte ceva nou sound-ului de pe albumul de debut, cel mai bun din această perioadă fiind, în opiniea mea Life is Peachy – cel mai funky. De altfel, fiecare disc are o conotaţie aparte deşi în esenţă muzica este cam aceeaşi. Eponimul este mai hardcore, Follow the Leader este influenţat de expansiunea rockului industrial în mainstream mulţumită celor de la Nine Inch Nails, Marilyn Manson, Rammstein, etc. Albumul din 1998, cel mai bine vândut de altfel, este probabil o colecţie de sunete ce pot fi reproduse de chitară, live putându-se observa că chitariştii mai mult apasă pedale şi sucesc butoane decât să ciupească corzi. Dacă până în 1998 Korn era o trupă colorată cu o imagine de formaţie hardcore rap (vocalul părea ieşit de la sala de sport, chitariştii de la o petrecere disco, bass-istul dintre „blocurile gri” şi tobarul de la „joint”) odată cu Issues are loc o schimbare ce mă face sceptic cu privire la sinceritatea trupei. Korn erau relativ depresivi dar furia este cea care le caracteriza muzica şi le scuza simultan şi puerilitatea textelor: nu poţi pretinde de la un om nervos să fie coerent şi elevat. Cei mai muţi dintre noi la nervi înjurăm. Dorinţa de a părea depresiv implică nevoia unui talent poetic rezonabil, talent ce lipseşte formaţiei. Deveniţi deodată ciori, Korn îşi pierd simţul umorului, atât Issues cât şi Untouchables nu mai conţin ironii deşi discul din 1999 are o muzică foarte atractivă cu o producţie bună în care hip hop-ul este uitat. Untouchables este cel mai slab disc Korn, deşi eu apreciez efortul de a fi original. Concret, se falsează la greu, voit, dar asta nu face albumu să sune prea bine oricum. Apoi se pare că membrii şi-au pierdut spontan creativitatea la butoane. Tobarul salvează albumul performând un ritm funk excepţional aproape fără elemente de recurenţă. Take a Look in the Mirror (2003) închide ciclul propunând un nu-metal ca pe debut de data aceasta perfecţionat cu o producţie mai bună şi cu un bass mai exuberant.
După o serie de evenimente cum ar fi despărţirea de Brian Head Welch şi schimbarea casei de discuri, trupa Korn intră într-o nouă perioadă a istoriei sale. Cu ajutorului lui Atticus Ross, care a mai colaborat cu Trent Reznor, şi grupului de producţie The Matrix, See You on the Other Side vede lumina magazinelor de muzică în 2005 marcând o trecere a trupei într-un domeniu mai experimental din toate punctele de vedere. Korn uită cam tot ce au cântat până la momentul respectiv făcând ca noul lor rock alternativ să sune proaspăt şi captivant. O doză de industrial music poate fi regăsită. Prezenţa cimpoiului este mai evidentă acum decât niciodată şi nici vânzările nu-s deloc dezamăgitoare.
Un ultim efort, poate puţin prematur este albumul din 2007 care nu are nume. Aspiraţiile art rock ale trupei sunt evidente şi fără David Silveria la tobe, Korn realizează cel mai divers disc al lor dar care nu poate fi considerat decât o preconizare a unor produse mai mature. Direcţia aleasă e bună, eclecticismul sună bine, dar calitatea este deocamdată dubitabilă. Personal, gust albumul, dar asta pentru că sunt fan, dar un ascultător mai indiferent sunt sigur că îi poate găsi multe lipsuri.
Următorul disc va apărea în 2009 şi va fi produs de Ross Robinson, acelaşi ca pe primele două discuri deci n-aş fi surprins să fie readuse în prim plan elemente din vechiul Korn.
Importanţa Korn în istoria heavy metalului este evidentă oricât ar comenta scepticii. Argumente pro şi contra sunt destule dar eu spun numai că dacă n-ar fi contat atunci de ce Slayer şi Sepultura şi alţii au fost şi ei luaţi de val?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu