Rock-ul si religia

Recent am citit un eseu pe internet unde se spunea ca muzica rock indeamna ascultatorul la consum de droguri, alcool, la violenta si chiar la rituri satanice. La primele invinuiri raspund ca este o pura intamplare ca si adeptii genului rock consuma droguri. Dependenta de droguri este o problema medicala care tine foarte putin de muzica pe care o asculti sau de filmele pe care le vezi. De asemenea, nici violenta nu tine de muzica pe care o asculti ci de firea ta – in muzica rap, spre exemplu, se indeamna mult mai mult la violenta si la consum de droguri sau alcool.
Cat despre faptul ca muzica rock e satanica, mi se pare de asemenea fals. Putem spune ca inca de la inceputurile sale furtunoase (Elvis Presley, Bill Haley, Jerry Lee Lewis, Little Richard, Chuck Berry si, in cele din urma, incontestabilul fenomen Beatles) rock-ul a fost numit satanic. Genul acesta muzical, atat de indragit de unii si atat de urat de altii, a creat controverse din primul moment si intotdeauna a trebuit sa lupte impotriva unor catalogari inguste de tipul “creatie satanica”, “ritual pagan” si orice alta eticheta la indemana criticilor genului. Ironia face ca rock-ul sa izvorasca tocmai din muzica religioasa, din psalmii carea preamaresc creatia divina si intelepciunea biblica. 
Inca din anii ’30-’40, in bisericile comunitatilor de culoare din Statele Unite se putea auzi o muzica absolut unica. Era – pe atunci in faza incipienta – ceea ce azi numim soul sau R&B. Era cu totul neobisnuita, mai ales pentru slujba de duminica, dar versurile vorbeau tot despre Iisus si apostoli, despre Avraam, despre Moise si despre Iov. Cu alte cuvinte spiritul era la fel de crestin, doar ritmul era ceva mai alert. Evident ca nu a durat mult pana un pusti noncoformist din Tennessee, pe nume Elvis Aaron Presley, sa isi dea seama de potentialul extraordinar al acestui gen de muzica si sa vrea sa il popularizeze. Reusita sa este indiscutabila si poate cu atat mai insemnata cu cat a deschis poarta pentru generatia viitoare, generatie ce a continut nume sonore de genul Beatles, Rollling Stones, Animals, Beach Boys, Bob Dylan, Joan Baez si mai apoi Jimi Hendrix, Doors, Cream, Byrds, Velvet Underground si Jefferson Airplane.
Pe masura ce rock-ul a evoluat din punct de vedere muzical, s-a schimbat si tematica versurilor. Daca la inceput se mai puteau intalni aluzii la credinta si religie, deja la Lennon si McCartney versurile erau un mod de a spune unei fete ca o iubesti si ca ai vrea sa fii prietenul ei. Evident asta era ceva ce faceau doar baietii neastamparati si cu parul ceva mai lung decat era decent in Anglia conservatoare a anilor ’60. 
Cu toate acestea, au existat oameni care au stiut sa imbine muzica cu temele religioase, fie si intr-o forma mai putin obisnuita. Sa nu uitam ce furori a facut in 1968 piesa “Sympathy for the Devil” a celor de la Rolling Stones. In Statele Unite a fost interzisa datorita aluziei la asasinatele fratilor Kennedy (John Fitzgerald si Robert), iar in Europa a fost criticata pentru abordarea naiva a unor idei rezervate exclusiv clerului. Totusi, si in ziua de azi, piesa este unul dintre cele mai mari succese ale formatiei si, spre deosebire de anii ’60, se da si la radio. Dar formatia care a socat parintii in America si in Anglia, care a creat punctul de plecare pentru Marilyn Manson nu explodase inca pe scena mondiala. 
In 1969 o formatie din Birmingham, Anglia si-a schimbat numele din Earth in Black Sabbath si definitivat heavy metal-ul. Cu figura inspaimantatoare si in acelasi timp fascinanta a lui Ozzy Osbourne ca emblema, formatia a pus bazele unei noi categorii de muzica rock si – neuitandu-si radacinile ce proveneau din blues si rock’n’roll – a continuat sa imbine temele religioase cu stilul unic al trupei. Spre exemplu, in piesa “War pigs”, Ozzy Osbourne isi expune parerile cu privire la pedeapsa divina si cei carora le este destinata aceasta. Pentru el “war pigs” sunt conducatorii (fie ei regi, presedinti sau prim-ministri) care pornesc razboaie din diferite motive (lacomia si invidia fiind cele mai frecvente) si care trimit oamenii de rand sa lupte pentru o falsa cauza. In viziunea lui Osbourne, soarta acestor tirani este clara:
“Day of judgement, God is calling
On their knees, the war pigs crawling
Begging mercy for their sins – 
Satan laughing spreads his wings”
Asadar Dumnezeu este judecatorul impartial, iar Diavolul calaul necrutator. Sunt convins ca Biserica nu ar fi la fel de categorica in aprecieri, insa Ozzy a avut taria propriilor convingeri si a creat in acelasi timp un cantec excelent si o noua viziune asupra justitiei divine.
 Versuri de genul acesta, intalnite si la alti artisti rock, confera un anumit militantism ideii de credinta si o fac mult mai atractiva pentru cei tineri. Asadar am putea spune ca de multe ori rock-ul face un serviciu bisericii prin trupe si cantareti precum P.O.D. si Ben Harper care nu ezita sa isi etaleze credinta in muzica pe carea o fac. Meritul oamenilor acestora este nu numai ca isi exprima credinta liber dar ca nu o fac in mod gratuit si agresiv. O fac cu o dragoste inspirata din scripturi, o dragoste pe care biserica o mai si uita, mai ales cand ne ameninta cu Judecata de Apoi si flacarile iadului.
Ben Harper imbina in mod unic elemente de rock si blues cu o lirica emotionanta prin vibratiile religioase. In versurile lui nimic nu este gratuit; nu vom gasi lucruri de genul “Iisus vine, pocaiti-va” sau “Dumnezeu ii iubeste numai pe cei cu adevarat credinciosi iar restul vor suferi chinurile iadului”. Harper nu uita de pedeapsa pe care Dumnezeu o are pregatita pentru cei ce o merita, dar mizeaza mult mai mult pe ceea ce este cea mai importanta invatatura a Bibliei: dragostea. Dragostea de semeni, intelegerea, toleranta si credinta nestramutata sunt mai importante pentru Ben Harper decat flacarile iadului, furia divina si pedeapsa celor pacatosi. Cantecul Power of the Gospel ilustreaza poate cel mai bine acest punct de vedere:
“It will make a weak man mighty
It will make a mighty man fall
It will fill your heart and hands
Or leave you with nothing at all

It’s the eyes for the blind
And the legs for the lame
It is love for hate
And pride for shame”
 Versurile se refera la acest gospel (invatatura divina) atat de vehiculat in curentele neoprotestante din Statele Unite. Totusi, gospel-ul – asa cum il vede Ben Harper – transcede orice religie organizata si duce direct la sursa divina. Mesajul nu este cel al groazei ci cel al sperantei. 
 Dupa cum spuneam si mai inainte, Ben Harper nu uita de pedeapsa divina. Dar viziunea lui readuce in actualitate ideea ca Dumnezeu ii protejeaza pe cei batuti de soarta, pe cei care suporta toate umilintele vietei, pe cei pe care nu vrem sa ii vedem in statiile de metrou si in tramvaiele noastre atat de “civilizate”. In Excuse me Mr, Harper ne impartaseste ideea sa de pedeapsa divina:
“Mister, when you’re rattling on the Heaven’s gate
by then it is too late
Because mister when you get there
They don’t want to know what you saved
All they’ll want to know mister is what you gave”
Aceste vorbe ii sunt adresate unui om tipic secolului XXI, cu bani din propria afacere, care a muncit si care simte ca si-a platit datoriile fata de lume dar care uita de partea spirituala. 
“Mister can’t you see the children dying
you say that you can’t help them
But mister you’re not even trying”


 Evident, adeptii rock-ului nu sunt numai niste adolescenti cu plete, care in pofida tricourilor negre si a lanturilor si tepilor, sunt niste copii de treaba cu frica lui Dumnezeu. Exista muzicieni rock care pe parcursul carierei lor au contestat ideea de divinitate si chiar au avansat ipoteza ateismului sau, mai grav, a satanismului.
 In general, trupele care adopta aceasta abordare apartin laturii dure a muzicii rock, latura care include genurile metal (black, death, doom, gothic si mai vechiul thrash). Putem enumera aici nume de genul Pantera, Slayer, Mercyful Fate/King Diamond, Iron Maiden, Tiamat, Samael si chiar Metallica, intr-o anumita masura. Nu este insa o regula ca formatii cu tematica anti-religioasa sa tina de heavy metal. Trei dintre formatiile cele mai prolifice in acest sens (Soundgarden, Alice In Chains si Stone Temple Pilots) apartin genului grunge, care se distinge clar de metal.
 Cu toate acestea, pana si in aceasta categorie se pot face anumite diferentieri. Putem sa vorbim despre un anumit spirit contestatar, tipic rock-ului, ca manifestare a rebeliunii adolescentine. Acest spirit se regaseste in versurile unor formatii precum Soundgarden, Iron Maiden si Metallica. Anti-religiosul sau chiar ateismul nu este gratuit ci este expresia unor nemultumiri cu privire la societate si biserica. Este ecoul unor critici mult mai subtil exprimate de formatii precum Pink Floyd intr-o era in care sa contesti status quo-ul insemna sa devii un paria. Mesajul Pink Floyd s-a propagat si a fost adoptat de formatii provenind din genuri foarte diferite (cum ar fi Rage Against The Machine si Radiohead). Intr-un fel, am putea spune ca acesta este spiritul contestatar-constructiv al muzicii rock. Evident, exista si un spirit mai putin constructiv.
 Ne-am putea limita la a spune ca acest spirit mai putin constructiv este intruchipat de Marilyn Manson, un ciudat, ateu declarat, care umbla machiat si care indeamna adolescentii la revolta. Nu cred ca este de ajuns. Este adevarat ca Manson intruchipeaza acest spirit, dar este la fel de adevarat ca nu este singurul. Dar este poate cel mai cunoscut. 
Alaturi de el, insa ii putem aminti si pe cei de la Pantera, Slayer si Samael, care nu numai ca au critici la adresa religiei, dar fac un scop din a batjocori credinta si simbolurile sale. Samael, de exemplu, pe albumul Ceremony of Opposites arunca la intamplare niste versuri de tipul “I spit on the blessed whore and her bastard son” referindu-se evident la Fecioara Maria si Pruncul Iisus. Cei de la Slayer incearca sa para filozofi folosind propozitii de genul “Antichrist is the name of God”. Trebuie sa recunosc ca cei de la Pantera sunt mai putin agresivi in mesaje. Ei se multumesc cu ideea ca “Dumnezeu, chiar daca exista, nu prea are treaba cu metal-ul asa ca nu are rost sa irosim prea multe vorbe pe tema asta”. Insa tot ei sunt cei care, chiar in mod neintentionat, surprind un mare adevar cu privire la fenomenul rock “it’s like religion without a bible”. Sunt intru totul de acord.
Asadar, putem constata ca rock-ul a avut si are intotdeauna o cat de mica legatura cu religia, chiar daca vesnica acuzatie la adresa genului este lipsa de credinta si de respect pentru sacru. Nu este mai putin adevarat ca aceasta legatura cu religia poate fi pozitiva sau negativa dar eu cred ca este mai important sa existe, indiferent de felul ei. Daca exista inseamna ca religia si ideea de divin ii preocupa pe muzicieni, ceea ce la randul sau inseamna ca exista spiritualitate in muzica pe care o ascultam. 
Chiar daca uneori nu ne convine ce spune Marilyn Manson sau Ozzy Osbourne sau Mick Jagger sau John Lennon, ar fi bine sa ii ascultam pentru ca daca nimic altceva, ne vor ajuta sa ne intarim propriile convingeri. Sau ni le vor schimba radical, dandu-ne un nou punct de vedere. Oricare ar fi rezultatul final, rock-ul nu merita indiferenta noastra. Este o manifestare a lumii in care traim, cu relele si bunele sale si nu de putine ori este o forta care poate schimba sisteme politice. Si sa nu uitam ca muzica (fie ea si rock) este tot o creatie divina si isi are locul in universul in care traim