Laura Stoica s-a nascut pe 10 octombrie 1967 si, pasionata fiind de muzica, in 1986 a absolvit cursurile de canto clasic, cu profesorul Emil Niculescu, la Scoala Populara de Arta din Targoviste. In perioada anilor 1987-1991, Laura Stoica a participat la toate concursurile muzicale organizate in Romania pentru tinerele talente. In 1990, la Festivalul de la Mamaia, Laura se lansa in lumea muzicala, anul urmator fiind declarata cea mai buna solista pop-rock, iar melodia “Un actor grabit”, de Bogdan Cristinoiu, melodia anului.
Cu o tenacitate impresionanta, Laura s-a impus atat in fata juriilor de specialisti, cat si a iubitorilor de muzica pop. Laura Stoica s-a afirmat ca o vedeta consacrata, o cantareata originala, cu o voce bine formata, cu o interpretare nuantata si cu un joc scenic modern. Un alt pas in cariera ei artistica l-a facut in 1989, cand a devenit solista a teatrului de revista “Toma Caragiu” din Ploiesti, timp de un an. Chiar daca muzica a ramas pe primul loc, Laura a fost atrasa si de teatru, astfel incat in anul 2000 a absolvit Facultatea de Teatru, Sectia Arte, din cadul Universitatii Ecologice din Bucuresti, in clasa Adrianei Popovici, fiind licentiata in Arta-Actorie, Universitatea Ecologica Bucuresti (anii I - II: dr. prof. univ. Adriana Popovici; anii III - IV: profesorii C-tin Codrescu, Vlad Radescu, Doru Ana). Premiile si turneele i-au luminat viata Laurei, aducandu-i acesteia suces atat in tara, cat si in strainatate. Laura a fost cea care a purtat rockul romanesc de-a lungul anilor in alte tari.
sâmbătă, 11 octombrie 2008
Laura Stoica

Pe 9 martie 2006 o alta stea a muzicii romanesti se ridica la cer. Oameni care au cunoscut-o sau doar i-au ascultat muzica au fost indurerati de moartea lor. Ea ajunsese in sfarsit la steaua ei. O stea mareata.
Acum 41 de ani si o zi, se nastea marea cantareata de pop-rock a tarisoarei noastre, Laura Stoica. De-a lungul carierei sale a castigat multe premii, a scos 7 albume, a cantat in spectacole de binefacere si a jucat pe scena Teatrului "Toma Caragiu". Dar acestea sunt doar statistici a unei voci inegalabile, o voce ce rar gasesti... Niciuna din cantaretele de astazi nu se pot ridica la standartul inalt impus de Laura Stoica.
Nu vom uita niciodata show-urile ei live, videoclipurile sale sau reprezentatiile ei pe scena teatrelor, mai ales teatrului din Ploiesti.
Melodiile "Un actor grabit" sau "Nici o stea" vor ramane intiparite mereu in mintea noastra si cand vom asculta aceste melodii ne vom gandi la Steaua muzicii romanesti, Laura Stoica.
Din pacate, viata ei a fost curmata brusc dupa un spectacol la Urziceni. Nimeni nu s-ar fi gandit ca nu o vor mai vedea niciodata cantand pentru noi.
Dumnezeu sa o odihneasca in pace.
vineri, 3 octombrie 2008
System of a Down

Una din cele mai apreciate trupe ale rockului modern. De fapt nu este doar rock, ci sunt toate genurile rockului reunite intr-un cvartet al metalului experimental.
In dimineata unei frumoase, sau ploioase, zile din anul 1994, 2 pusti cu plete lungi, sau rasi in cap, puneau de o trupa de rock... Ca orice pusti cu plete care invata chitara si viseaza sa cante macar o data in fata a 1000 de oameni care vor canta cu el... Revenind la subiectul nostru, cei doi pustani erau Serj Tankian si Daron Malankian carora li s-au alaturat Shavo Odadjian si Otronik Khachaturian. In 1995 sunt inregistrate primele casete demo care contineau, acum faimoase, melodiile Mr. Jack 36 sau Roullete.
Dupa plecarea lui Otronik si venirea ca tobosar a lui John Dolmayan, trupa inregistreaza primul album System of a Down, ce a fost primit bine de comunitatea rockerilor, melodiile Sugar si Spiders devenind favorite ale radioului, iar cei patru fantastici au ajuns sa cante in deschidere pentru Slayer si la Ozzfest.
In 2001, dupa lansarea albumului Toxicity, succesul rasare pe scena lor. Toxicity si Chop Suey au devenit hituri ale radioului si albumul a fost vandut in peste 6 milioane de exemplare...
2004 a marcat aparitia dublului album Mezmerize, iar la numai 6 luni aparitia albumului Hypnotize. Ambele albumuri au fost numar unul in Charturile din America de Nord sau in Europa.
Dar in 2006 trupa intra intr-o pauza indelungata, in care Serj isi lanseaza propriul sau album solo, Shavo se alatura trupei Achozen, iar John si Daron formeaza trupa Scars on Broadway.
Totusi ei raman vii in memoria noastra prin metalul lor experimental, uzul chitarii acustice(vezi Chop Suey si Question), a influentei lor de trash metal, a activismului lor(vezi B.Y.O.B., Holy Mountains, P.L.U.C.K., Hypnotize), a vocii inegalabile a lui Serj, vocea pitigaiata a lui Daron...
System of a Down nu canta ceva in trend, canta ceva unic. Nu reprezinta un gen al metalului, ci reprezinta un gen al starii de spirit. NU sunt ca ei, sunt EI.
duminică, 21 septembrie 2008
Numele trupelor celebre inspirate de idei traznite

ABBA, R.E.M., AC DC, sunt formatii pe care le-am ascultat cu totii, cel putin o data in viata. Dar cati dintre noi (mai) stiu de unde vin aceste denumiri, sau cum se numeau o parte din aceste formatii inainte de a cunoaste celebritatea?
Numele uneia dintre formatiile celebre a fost inspirat de un vecin, alta formatie s-a inspirat dintr-o carte despre droguri, iar sursele de inspiratie continua...
AC/DC – Chitaristul formatiei, Angus Young, a ales numele uitandu-se pe spatele masinii de cusut a surorii lui. Inainte de a se numi AC/DC , formatia a purtat numele de Third World War.
ABBA – Celebrul hit al formatei, “Money, Money, Money”, a inceput sa fie difuzat numai dupa ce au schimbat greoiul nume Bjorn & Benny, Agnetha & Anni-Frid, reordonandu-si initialele.
The Beatles – Initial, John Lenon isi botezase formatia The Blackjacks, redenumind-o apoi The Quarrymen. Pana a ajunge la celebrul nume, cunoscut de toti, The Beatles s-au mai numit The Beatals, The Silver Beetles si The Silver Beats.
Blur – La inceput, formatia s-a numit Seymour, dar sefii casei de discuri le-au cerut membrilor trupei sa gaseasca un alt nume, considerand ca acesta nu era suficient de comercial.
Coldplay – Initial, Chris Martin si colegii sai se gandisera sa-si boteze formatia Starfish. Uleterior, au ales Coldplay , inspirati fiind de poezia “Child’s Reflections, Cold Play”.
Dire Straits- Mark Knopfler, chitaristul si solistul original al trupei, a ales acest nume deoarece reflecta statutul financiar al formatiei.
The Doors – Formatia a fost botezata dupa cartea “The Doors Of Perception”, al carei subiect il constituie drogurile care distrug sistemul psihic.
Duran Duran – Simon le Bon si colegii sai s-au inspirat dupa numele cercetatorului malefic Dr. Durand Durand (sic) din filmul “Barbarella”.
Foo Fighters – Fondatorul formatiei, Dave Grohl, un pasionat de OZN-uri, a ales numele dupa denumirea tata unor sfere misterioase de lumina, care au fost vazute de armata americana deasupra Germaniei, in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial.
Frankie Goes To Hollywood – Formatia s-a inspirat dupa un articol de ziar, care scria despre mutarea lui Franck Sinatra de la Las Vegas, la Los Angeles.
Garbage – Butch Vig remixa niste melodii cand percutionistul Pauloe Ryan a zis: “Chestia asta suna ca un gunoi”. Vig i-a raspuns: “Da, dar la un moment dat, o sa transform gunoiul asta intr-un cantec”. Pana la urma, a transformat “gunoiul” (garbage), intr-o formatie.
Led Zeppelin – Tobosarul formatiei The Who, Keith Moon, a avut ideea infiintarii unei formatii numite The New Yardbirds, care urma sa fie ca un “lead Zeppelin”. Formatia, care-l avea la tobe pe John Bonham a adoptat ideea, renuntand insa la “a”-ul din Lead, pentru a evita greselile de pronuntie.
Oasis – Trupa a fost botezata dupa Oasis Leisure Centre din Swindon, Wiltshire, care era data ca fiind una dintre cele mai importante scene, pe un afis lipit in dormitorul fratilor Gallagher.
Pink Floyd – Numita initial The Tea Set, formatia lui Syd Barrett urma sa cante la o unitate a Royal Air Force, dar a aflat ca pe afis mai figura o formatie cu acelasi nume. Atunci, Barrett a schimbat repede numele in The Pink Floyd Sound, in amintirea a doi cantareti de Blues, Pink Anderson si Floyd Council.
Queen – Freddie Mercury a dezvaluit la un moment dat: “Conceptul Queen este unul regal si maiestuos. Farmecul este caracteristica noastra principala si ne place sa fim dandy”.
The Rolling Stones – Brian Jones vorbea la telefon cu un ziarist, in cercand sa faca reclama formatiei, cand a fost intrebat cum se numeste trupa. Muzicianul, care avea in fata un album al lui Muddy Waters, a citit titlulprimei melodii, “Rollin’ Stone Blues” si a raspuns: “Nu stiu... The Rollin’ Stones”.
The Sex Pistols – Managerul formatiei, Malcolm McLaren, a vrut ca numele magazinului sau de haine, Sex, sa apara in titlu.
Sting – Numele real al solistul formatiei Police este Gordon Sumner, iar porecla si-a capatat-o dupa ce a purtat o bluza care-l facea sa arate ca un bondar.
R.E.M. – este prescurtarea de la Rapid Eye Movement, iar membri formatiei au gasit expresia intr-un dictionar.
Rock-ul si subgenurile lui

Rock-ul este un gen muzical. Instrumentele de bază sunt chitara, bass-ul şi tobele, însă în multe subgenuri întâlnim şi clape (pian sau orgă).
Istoricul genului
Îşi are rădăcinile în rock and roll-ul anilor '50. A apărut prima oară prin combinarea muzicii country cu blues. Ulterior s-au adăugat şi elemente de rhythm and blues. De la început au apărut subgenuri, însă începând cu anii '70 aceste subgenuri s-au înmulţit şi mai ales s-au diferenţiat foarte mult. Astfel au apărut genurile punk, heavy metal, alternative rock şi altele, care la rândul lor au dat naştere unor subgenuri.
Rock and roll
Primii artişti care au abordat stilul rock and roll (sau rock 'n' roll) au fost afro-americani (Chuck Berry, Bo Diddley, Little Richard, Fats Domino). Imediat a apărut şi un val de albi, care au fost acuzaţi că au "furat" un stil muzical al negrilor şi l-au făcut "alb" (Bill Haley, Buddy Holly, Elvis Presley, Jerry Lee Lewis, Johnny Cash). Spre sfârşitul anilor '50, la concerte publicul a devenit mixt.
Invazia britanică
Cântecele artiştilor ca Elvis Presley au ajuns peste Ocean, unde, în Marea Britanie, un nou curent a luat naştere: rock-ul britanic (british rock). Inspirat de rock and roll-ul american, rock-ul britanic avea să revoluţioneze muzica, prin formaţii ca The Beatles, The Who, The Yardbirds, The Animals, The Kinks sau The Rolling Stones.
Folk-rock
În S.U.A. apare un curent care va îmbina muzica rock cu aceea folk. Produsul rezultat, numit folk-rock, este reprezentat de Bob Dylan, The Byrds, Neil Young, Simon & Garfunkel, The Mamas & the Papas, Joni Mitchell, The Band ş.a.
Rock psihedelic şi progresiv
Următorul curent important din istoria muzicii rock este subgenul psihedelic, ca reacţie faţă de criza spirituală a societăţilor consumiste occidentale (Europa, S.U.A.). Se caută o expresie mai cuprinzătoare atât ca formă, cât şi ca mesaj, în acelaşi timp viabilă la contactul cu publicul larg. Se împrumută mult din alte genuri muzicale, instrumentaţia este mult mai bogată şi cuprinde efecte sonore nemaiauzite; o zonă de influenţă preferată de mulţi este Orientul, sub forma muzicii arăbeşti, indiene sau – cu mult mai rar – a culturilor din Orientul Îndepărtat (China, Japonia, Indonezia). Ca reprezentanţi ar fi de amintit The Doors, Grateful Dead, Jefferson Airplane, Jimi Hendrix, The Velvet Underground, parţial The Beach Boys (S.U.A.), Pink Floyd, The Rolling Stones, The Who, dar şi deja cunoscuţii The Beatles, aflaţi într-o a doua etapă de creaţie, desfăşurată după jumătatea anilor şaizeci (formaţiile citate provin din peisajul britanic). Tot din Marea Britanie, trebuie amintită comparativ formaţia The Kinks, care a „sfidat” curentul psihedelic şi a prefigurat alte zone ale muzicii rock din anii şaptezeci.
Influenţa muzicii rock cunoaşte un moment semnificativ în anul vara lui 1969, când cinci sute de mii de oameni iau parte la Festivalul de la Woodstock.
La începutul anilor 1970, muzica rock psihedelic îşi schimbă treptat orientarea, fiind construită în jurul unui public tot mai specializat, dezvoltând un limbaj rafinat, depărtându-se de „populismul” şi iraţionalitatea muzicii psihedelice (adeseori alimentată de experienţele psihedelice – de unde şi numele – provocate de consumul de droguri). Se elaborează o muzică, intitulată rock progresiv, ce face adeseori apel la mijloacele muzică cultă (înţeleasă de muzicienii rock în chipuri mai mult sau mai puţin oportune, ceea ce aduce la o atitudine rezervată din partea mediului muzical academic). Este epoca unei mari diversificări stilistice, a momentelor instrumentale solistice extinse (aducând cu desfăşurările de acest fel din lumea muzicii de jazz). Se cuvin amintiţi ca promotori ai acestui stil: Genesis, Yes, King Crimson, Emerson, Lake and Palmer, Van der Graaf Generator, Renaissance (Marea Britanie), Amon Düül II, Can (Germania), CAptain Beefheart, Frank Zappa şi The Mothers of Invention, Kansas (S.U.A.), Rush (Canada) şi mulţi alţii.
Curentul se schimbă drastic din punct de vedere formal în a doua jumătate a anilor şaptezeci şi va deschide drumul altor genuri muzicale, fie mai atractive pentru public (este cazul formaţiilor britanice Yes şi Genesis, care se îndreaptă către un sunet pop după anul 1982), fie reformulate la periferia contextului rock (jazz-rock, rock experimental ş.a.).
Hard rock şi heavy metal
La mijlocul anilor '60, tot în Marea Britanie, apare hard rock-ul, din care se va desprinde mai târziu heavy metal-ul. Acesta s-a separat mai târziu de restul rock-ului, devenind o cultură individuală. Sunt de amintit Led Zeppelin, Black Sabbath, Alice Cooper, Deep Purple, Van Halen, Iron Maiden, Judas Priest, AC/DC, Whitesnake, Scorpions. În anii '80 şi '90 va dezvolta multe subgenuri, cum ar fi glam metal, power metal, speed metal, doom metal, gothic metal, symphonic metal, folk metal, black metal, death metal, thrash metal.
cum si cand a luat nastere rock-ul
-front.jpg)
Am cugetat indelung ca ar trebui sa existe si un articol mai serios, intr-o revista atat de ironica si foarte subiectiva. Ca sa fiu la „moda” sau mai bine zis sa existe un motiv pentru care merita sa dati banii pe revista, am ales sa prezint in aceasta rubrica genurile de muzica cu formatiile reprezentative, si probabil ce influente au ele asupra publicului. Si ca sa fiu tot la moda, pentru primele doua numere am ales muzica rocca.
De-a lungul timpului fenomenul rocca a suferit numeroase schimbari, incepand de la regele rocca-n-roll-ului, Elvis Presley, si ajungand azi la un rocca alternativ (System Of A Down, caorn etc.) sau chiar un hardcore.
Dupa cum spuneam, la originea muzicii rocca se afla rocca-n-roll-ul, muzica ce a luat nastere in anii -50, bucurandu-se imediat de o imensa popularitate. Printre primii cantareti si instrumentisti se numara Chucca Berry, Muddy Waters, Little Richard si bineinteles „Regele”, cum este supranumit de fani, Elvis Presley.
Incepand din anul 1954 Elvis a inregistrat in intreaga sa cariera peste 400 de cantece, discurile fiind vandute in peste 260 de milioane de exemplare. Primul sau hit „Heartbracae Hotel” a devenit in 1956 simbolul muzicii rocca-n-roll a acelor ani si al non-conformismului tinerei generatii. Alte melodii de mare popularitate din acea perioada au fost: „Blue Suede soes”, „Hound Dogs”, „All sooca Up” etc. Cariera sa a luat o pauza pe timpul satisfacerii serviciului militar, pauza ce a afectat serios mentalitatea cantaretului. Dupa revenirea sa pe scena sa-a observat o schimbare in stilul sau de muzica. Elvis a renuntat la stilul sau vioi, pentru unul mai lent, compunand si cateva balade („Are You Lonesome Tonight”, „Wooden Heart”). Aceasta este perioada de declin a artistului care incearca sa-si recastige faima jucand in cateva filme, dar toate sa-au dovedit un mare esec. Ca un ultim racnet al unui leu muribund, in 1968 Elvis mai compune cateva piese cu care va ramane in istorie: „In The Getto”, „Suspicious Minds”, sau „Polca Salad Annie”. Elvis se stinge din viata in luna august a anului 1977.
In anii -60 muzicii rocca i-au fost aduse imbunatatiri considerabile. De abia de acum se poate vorbi de o muzica de grup. Versurile si linia melodica erau gandite ca un tot, ce avea o functionalitate multipla (un transfer al emotiei de la artist la public si un nou sens notiunilor de autenticitate in trairea afectiva a actului artistic). Astfel a avut loc o explozie a muzicii rocca, fiecare grup avand un repertoriu de compozitii proprii si totodata originale.
In 1958, trei tineri din Marea Britanie (John Lennon, Paul McCartney si George Harrison) isi intalnesc destinele pentru a intemeia o formatie ce va ramane in istorie „The Beatles”. In anul 1962 formatia ajunge la distributia care a consacrat-o prin venirea bateristului Ringo Starr (pe numele sau Richard Starcaey). Primul single al formatiei, care a aparut in 1962, se numeste „Love Me Do” - a fost oarecum lipsit de succes. Prima piesa a celor de la Beatles care a avut succes in Marea Britanie este „Please, Please, Me”. In 1963 albumul With the Beatles este vandut in peste un milion de exemplare. Ecourile muzicii celor patru sunt auzite si dincolo de ocean, unde devin eroi prin melodia „A Hard Day-sa Night”. In 1965 membrii formatiei devin membri ai „Meritului Imperiului Britanic” datorita vanzarilor masive de discuri, fapt ce a dus la redresarea financiara a Marii Britanii. In anii ce vor urma formatia se bucura de un prestigiu tot mai mare, iar fanii lor sunt rasplatiti cu melodii cum ar fi: „Let It Be” sau „We Can Worca it Out”. Trupa se destrama pe 10 aprilie 1970 cand Paul McCartney se separa de formatie.
In acest timp, dincolo de ocean, cotidianul „Disco Revue” publica un articol despre o noua formatie, si anume Rolling Stones, avandu-i in componenta pe Micca Jagger, Brian Jones, caeith Richard si Jan Stewart. Atentia publicului este captata in 1964 in timpul unui concert alaturi de formatia „Ronetts”. In urmatorii 5 ani activitatea trupei este una extrem de intensa: 15 discuri single notabile, numeroase albume. In 1969 Brian Jones paraseste formatia, fiind inlocuit de Micca Taylor. In 1970 formatia se muta la Paris, unde isi continua inregistrarile pana in 1974, cand membrii incep sa compuna singuri, aparand cateva albume solo ale celor patru. Dupa 1976 cei patru mai compun pentru formatie ocazional, despartirea definitiva avand loc in 1980.
In anii -70 atentia publicului a fost acaparata de o alta formatie care va ramane in istorie: Queen. In 1972 Brian May si Roger Taylor la-au chemat pe prietenul lor Freddy Mercury pentru a pune bazele unei formatii. Dupa sase luni, John Deacon a fost acceptat ca basist al grupului. De-a lungul anilor nici o formatie nu a cucerit lumea si topurile cum a facut-o Queen. Incepand din anii -70 si continuand in anii -80 membrii formatiei au scris hit dupa hit. De la primul lor single „Bohemian Rapsody” si pana la imnurile „We are the Champions” si „We will rocca you” muzica lor a fost auzita in toate colturile lumii. Odata cu apropierea anilor -90 formatia trebuia sa-si imparta timpul intre turnee si inregistrarile din studiouri. „The Miracle” si „Innuendo” sa-au dovedit a fi cele mai bune albume ale formatiei. Din pacate drumul formatiei a luat sfarsit in luna noiembrie a anului 1991 cand Freddie a fost rapus de unele complicatii ale sa.I.de.A. Desi Queen a murit in aceea zi, cei trei membri ramasi in viata au incercat sa tina spiritul formatiei viu, publicand albume ce vroiau a fi continuari ale operei lui Freddie: „Made in Heaven”. Desi Freddie ne-a parasit, va trece mult timp pana cand mostenirea sa lasata lumii va fi uitata.
Din motive de spatiu trebuie sa ma opresc aici, dar va promit ca in numarul urmator vom continua istoria rocca-ului, iar daca va intereseaza formatii precum Guns-n-Roses, Metallica sau mai de actualitate caorn, Deftones (sau multi altii)
ce este rock'ul?


Daca lucrurile in anii ‘80, ‘90 erau foarte clare si intreaga masa a celor pasionati de rock aveau o perceptie corecta despre muzica lor preferata, nu acelasi lucru il putem spune si despre secolul XXI. Se constata o tendinta de subminare a intelesului si o deviere flagranta de la vechile catalogari.
In primul rand sa analizam schimbarea de perceptie la nivelul publicului larg. De curand am deschis televizorul pentru a urmari Rock Chart pe Mtv. Demult nu ma mai interesa ce avea de spus industria muzicala cu privire la rock. Dar m-am decis sa incerc pentru a vedea care este imaginea globala despre acest subiect si mai ales cum sunt perceptiile.
Rezultatul m-a surprins intr-un mod neplacut. In viziunea acelui clasament saracacios rockul a inceput sa se reduca la un solo linistit si la o voce usor suparata. Ceea ce tipa si se zgaieste este mai mult atitudinea revoltata si vestimentatia noncomformista in trupele care se chinuie sa imite pe altii si sa se imite pe ei. Dar ceea ce este mai grav este faptul ca muzica prezenta in acel top nu se apropie nici pe departe de tendintele rock. Am intalnit Manu Chao, Gogol Bordello si Ok Go. Adica muzica traditionala tiganeasca, muzica electronica si muzica raggae.
De cand rockul s-a universalizat si a inceput sa contina genuri atat de diferite? Ceea ce reprezinta el acum, atat in viziunea Mtv cat si in viziunea publicului larg este o corcitura, o pocitanie in care pustani care stiu riffuri, care se imbraca “rebel” ( nici macar nu mai este vorba despre haine de piele si lanturi ascutite ci doar de freze cu tepi si mult machiaj), care vorbesc despre skateboard si snowboard si care nu pot compune decat refrenuri simpatice , in care nu se mai recunoaste nici un vechi rockar optzecist.
Intr-adevar, nu este o amenintare foarte mare pentru ca “rockerii adevarati” inca se pot ghida dupa muzica buna. La nivel izolat ce-i drept, pentru ca cel putin in Romania nu exista mijloace sigure de informare corecta. De indrumare muzicala, sa zicem..
Ce ne facem cu rockerii noi si rockerii in devenire? Cu o asemenea imagine pot fi foarte usor indusi in eroare si orientati intr-o directie care le-ar putea fi fatala. Nu exista inca o instanta superioara care sa-i indrume catre muzica care merita si astfel sa-i ajute sa-si creeze cultura muzicala.
Si ne trezim zi de zi mahniti pe tinerii care cred ca a fi rocker inseamna sa asculti Tokio Hotel, My Chemical Romance si Linkin’ Park, inseamna sa te imbraci de firma( adidas, nike), inseamna sa te droghezi, inseamna sa te vopsesti pe par in cat mai multe culori si, pentru a ingloba toate aceste caracteristici, inseamna sa fii la moda.
despre muzik rock

upă 10 ani de heavy metal obsedat de masculinitate, putere şi fermitate, uneori insensibil alteori penibil de siropos şi feminin, care nu de puţine ori a decăzut în forme de kitsch dintre cele mai rizibile (sau puteam menţiona pur şi simplu Manowar drept sumă a tuturor clişeelor metal şi al prostului gust), muzica heavy metal în toată amploarea sa cerea o schimbare. Aceasta nu a întârziat să apară căci încă din 1990 o suită de trupe au creat o importantă diversitate fuzionând metalul clasic cu genuri precum funk-ul sau jazz-ul. Amintesc pe Alice in Chains, Rage Against the Machine, Dream Theater, Cynic, etc. Trupa cu cel mai mare impact din valul de alternative metal (pentru a evita interpretări eronate menţionez că nu susţin că Dream Theater şi Cynic cântă alternative) este în opinia mea Korn, formaţie ce a pus bazele genului ce poartă numele nu metal.
Korn au un succes impresionant cu debutul lor, fiecare album vânzându-se din ce în ce mai bine până în 1999. Muzica lor propune un heavy metal care ignoră majoritatea principiilor estetice al celui 80ist. Dacă funk-ul şi rap-ul nu sunt o noutate pentru ascultători, producţia şi stilul chitariştilor era unic la vremea aceea. Head şi Munky utilizează chitara cu şapte corzi cu un pitch foarte grav (Drop A tuning) deci un sound foarte gros şi grav cu care sunt interpretate compoziţii sincopate, lente şi aproape dizarmonice. Producţia este de aşa natură încât bass-ul sună mai ascuţit decât chitara, luându-i faţa. Nici tehnica bass-istului nu este tocmai convenţională în heavy metal ea fiind mai degrabă caracteristică muzicii jazz. Tematic, Davis abordează nu masculinitatea şi triumful acesteia, nu elogiază viaţa de rocker sau imaginea de rocker (pe care trupa în sine nu o are) ci scrie despre copilărie din perspectiva copilului, despre traume din perspectiva traumatizatului. Principala stare indusă de muzică este furia şi textele cu un registru pueril şi deloc intelectual completează această imagine conferită de Korn. Davis nu este un bun textier aşa că ideea sa de a reda sentimente din perspectiva unui copil de vârstă fragedă imporvizând aproape cu fineţe din ideile teribiliste tipice copilăriei este apreciabilă. De fapt, Jonathan a dat dovadă de ingeniozitate fiindcă mă îndoiesc că ar fi citit el Faulkner (care nara din perspectiva unui retardat mental).
Korn, asemănător multor grupuri, are o biografie ce poate fi împărţită pe mai multe perioade: pre-2003 şi post-2003.
Prima perioadă, cea nu metal, regăseşte trupa într-o componenţă constantă, care cu fiecare album a adus câte ceva nou sound-ului de pe albumul de debut, cel mai bun din această perioadă fiind, în opiniea mea Life is Peachy – cel mai funky. De altfel, fiecare disc are o conotaţie aparte deşi în esenţă muzica este cam aceeaşi. Eponimul este mai hardcore, Follow the Leader este influenţat de expansiunea rockului industrial în mainstream mulţumită celor de la Nine Inch Nails, Marilyn Manson, Rammstein, etc. Albumul din 1998, cel mai bine vândut de altfel, este probabil o colecţie de sunete ce pot fi reproduse de chitară, live putându-se observa că chitariştii mai mult apasă pedale şi sucesc butoane decât să ciupească corzi. Dacă până în 1998 Korn era o trupă colorată cu o imagine de formaţie hardcore rap (vocalul părea ieşit de la sala de sport, chitariştii de la o petrecere disco, bass-istul dintre „blocurile gri” şi tobarul de la „joint”) odată cu Issues are loc o schimbare ce mă face sceptic cu privire la sinceritatea trupei. Korn erau relativ depresivi dar furia este cea care le caracteriza muzica şi le scuza simultan şi puerilitatea textelor: nu poţi pretinde de la un om nervos să fie coerent şi elevat. Cei mai muţi dintre noi la nervi înjurăm. Dorinţa de a părea depresiv implică nevoia unui talent poetic rezonabil, talent ce lipseşte formaţiei. Deveniţi deodată ciori, Korn îşi pierd simţul umorului, atât Issues cât şi Untouchables nu mai conţin ironii deşi discul din 1999 are o muzică foarte atractivă cu o producţie bună în care hip hop-ul este uitat. Untouchables este cel mai slab disc Korn, deşi eu apreciez efortul de a fi original. Concret, se falsează la greu, voit, dar asta nu face albumu să sune prea bine oricum. Apoi se pare că membrii şi-au pierdut spontan creativitatea la butoane. Tobarul salvează albumul performând un ritm funk excepţional aproape fără elemente de recurenţă. Take a Look in the Mirror (2003) închide ciclul propunând un nu-metal ca pe debut de data aceasta perfecţionat cu o producţie mai bună şi cu un bass mai exuberant.
După o serie de evenimente cum ar fi despărţirea de Brian Head Welch şi schimbarea casei de discuri, trupa Korn intră într-o nouă perioadă a istoriei sale. Cu ajutorului lui Atticus Ross, care a mai colaborat cu Trent Reznor, şi grupului de producţie The Matrix, See You on the Other Side vede lumina magazinelor de muzică în 2005 marcând o trecere a trupei într-un domeniu mai experimental din toate punctele de vedere. Korn uită cam tot ce au cântat până la momentul respectiv făcând ca noul lor rock alternativ să sune proaspăt şi captivant. O doză de industrial music poate fi regăsită. Prezenţa cimpoiului este mai evidentă acum decât niciodată şi nici vânzările nu-s deloc dezamăgitoare.
Un ultim efort, poate puţin prematur este albumul din 2007 care nu are nume. Aspiraţiile art rock ale trupei sunt evidente şi fără David Silveria la tobe, Korn realizează cel mai divers disc al lor dar care nu poate fi considerat decât o preconizare a unor produse mai mature. Direcţia aleasă e bună, eclecticismul sună bine, dar calitatea este deocamdată dubitabilă. Personal, gust albumul, dar asta pentru că sunt fan, dar un ascultător mai indiferent sunt sigur că îi poate găsi multe lipsuri.
Următorul disc va apărea în 2009 şi va fi produs de Ross Robinson, acelaşi ca pe primele două discuri deci n-aş fi surprins să fie readuse în prim plan elemente din vechiul Korn.
Importanţa Korn în istoria heavy metalului este evidentă oricât ar comenta scepticii. Argumente pro şi contra sunt destule dar eu spun numai că dacă n-ar fi contat atunci de ce Slayer şi Sepultura şi alţii au fost şi ei luaţi de val?
Rock-ul si religia

Recent am citit un eseu pe internet unde se spunea ca muzica rock indeamna ascultatorul la consum de droguri, alcool, la violenta si chiar la rituri satanice. La primele invinuiri raspund ca este o pura intamplare ca si adeptii genului rock consuma droguri. Dependenta de droguri este o problema medicala care tine foarte putin de muzica pe care o asculti sau de filmele pe care le vezi. De asemenea, nici violenta nu tine de muzica pe care o asculti ci de firea ta – in muzica rap, spre exemplu, se indeamna mult mai mult la violenta si la consum de droguri sau alcool.
Cat despre faptul ca muzica rock e satanica, mi se pare de asemenea fals. Putem spune ca inca de la inceputurile sale furtunoase (Elvis Presley, Bill Haley, Jerry Lee Lewis, Little Richard, Chuck Berry si, in cele din urma, incontestabilul fenomen Beatles) rock-ul a fost numit satanic. Genul acesta muzical, atat de indragit de unii si atat de urat de altii, a creat controverse din primul moment si intotdeauna a trebuit sa lupte impotriva unor catalogari inguste de tipul “creatie satanica”, “ritual pagan” si orice alta eticheta la indemana criticilor genului. Ironia face ca rock-ul sa izvorasca tocmai din muzica religioasa, din psalmii carea preamaresc creatia divina si intelepciunea biblica.
Inca din anii ’30-’40, in bisericile comunitatilor de culoare din Statele Unite se putea auzi o muzica absolut unica. Era – pe atunci in faza incipienta – ceea ce azi numim soul sau R&B. Era cu totul neobisnuita, mai ales pentru slujba de duminica, dar versurile vorbeau tot despre Iisus si apostoli, despre Avraam, despre Moise si despre Iov. Cu alte cuvinte spiritul era la fel de crestin, doar ritmul era ceva mai alert. Evident ca nu a durat mult pana un pusti noncoformist din Tennessee, pe nume Elvis Aaron Presley, sa isi dea seama de potentialul extraordinar al acestui gen de muzica si sa vrea sa il popularizeze. Reusita sa este indiscutabila si poate cu atat mai insemnata cu cat a deschis poarta pentru generatia viitoare, generatie ce a continut nume sonore de genul Beatles, Rollling Stones, Animals, Beach Boys, Bob Dylan, Joan Baez si mai apoi Jimi Hendrix, Doors, Cream, Byrds, Velvet Underground si Jefferson Airplane.
Pe masura ce rock-ul a evoluat din punct de vedere muzical, s-a schimbat si tematica versurilor. Daca la inceput se mai puteau intalni aluzii la credinta si religie, deja la Lennon si McCartney versurile erau un mod de a spune unei fete ca o iubesti si ca ai vrea sa fii prietenul ei. Evident asta era ceva ce faceau doar baietii neastamparati si cu parul ceva mai lung decat era decent in Anglia conservatoare a anilor ’60.
Cu toate acestea, au existat oameni care au stiut sa imbine muzica cu temele religioase, fie si intr-o forma mai putin obisnuita. Sa nu uitam ce furori a facut in 1968 piesa “Sympathy for the Devil” a celor de la Rolling Stones. In Statele Unite a fost interzisa datorita aluziei la asasinatele fratilor Kennedy (John Fitzgerald si Robert), iar in Europa a fost criticata pentru abordarea naiva a unor idei rezervate exclusiv clerului. Totusi, si in ziua de azi, piesa este unul dintre cele mai mari succese ale formatiei si, spre deosebire de anii ’60, se da si la radio. Dar formatia care a socat parintii in America si in Anglia, care a creat punctul de plecare pentru Marilyn Manson nu explodase inca pe scena mondiala.
In 1969 o formatie din Birmingham, Anglia si-a schimbat numele din Earth in Black Sabbath si definitivat heavy metal-ul. Cu figura inspaimantatoare si in acelasi timp fascinanta a lui Ozzy Osbourne ca emblema, formatia a pus bazele unei noi categorii de muzica rock si – neuitandu-si radacinile ce proveneau din blues si rock’n’roll – a continuat sa imbine temele religioase cu stilul unic al trupei. Spre exemplu, in piesa “War pigs”, Ozzy Osbourne isi expune parerile cu privire la pedeapsa divina si cei carora le este destinata aceasta. Pentru el “war pigs” sunt conducatorii (fie ei regi, presedinti sau prim-ministri) care pornesc razboaie din diferite motive (lacomia si invidia fiind cele mai frecvente) si care trimit oamenii de rand sa lupte pentru o falsa cauza. In viziunea lui Osbourne, soarta acestor tirani este clara:
“Day of judgement, God is calling
On their knees, the war pigs crawling
Begging mercy for their sins –
Satan laughing spreads his wings”
Asadar Dumnezeu este judecatorul impartial, iar Diavolul calaul necrutator. Sunt convins ca Biserica nu ar fi la fel de categorica in aprecieri, insa Ozzy a avut taria propriilor convingeri si a creat in acelasi timp un cantec excelent si o noua viziune asupra justitiei divine.
Versuri de genul acesta, intalnite si la alti artisti rock, confera un anumit militantism ideii de credinta si o fac mult mai atractiva pentru cei tineri. Asadar am putea spune ca de multe ori rock-ul face un serviciu bisericii prin trupe si cantareti precum P.O.D. si Ben Harper care nu ezita sa isi etaleze credinta in muzica pe carea o fac. Meritul oamenilor acestora este nu numai ca isi exprima credinta liber dar ca nu o fac in mod gratuit si agresiv. O fac cu o dragoste inspirata din scripturi, o dragoste pe care biserica o mai si uita, mai ales cand ne ameninta cu Judecata de Apoi si flacarile iadului.
Ben Harper imbina in mod unic elemente de rock si blues cu o lirica emotionanta prin vibratiile religioase. In versurile lui nimic nu este gratuit; nu vom gasi lucruri de genul “Iisus vine, pocaiti-va” sau “Dumnezeu ii iubeste numai pe cei cu adevarat credinciosi iar restul vor suferi chinurile iadului”. Harper nu uita de pedeapsa pe care Dumnezeu o are pregatita pentru cei ce o merita, dar mizeaza mult mai mult pe ceea ce este cea mai importanta invatatura a Bibliei: dragostea. Dragostea de semeni, intelegerea, toleranta si credinta nestramutata sunt mai importante pentru Ben Harper decat flacarile iadului, furia divina si pedeapsa celor pacatosi. Cantecul Power of the Gospel ilustreaza poate cel mai bine acest punct de vedere:
“It will make a weak man mighty
It will make a mighty man fall
It will fill your heart and hands
Or leave you with nothing at all
It’s the eyes for the blind
And the legs for the lame
It is love for hate
And pride for shame”
Versurile se refera la acest gospel (invatatura divina) atat de vehiculat in curentele neoprotestante din Statele Unite. Totusi, gospel-ul – asa cum il vede Ben Harper – transcede orice religie organizata si duce direct la sursa divina. Mesajul nu este cel al groazei ci cel al sperantei.
Dupa cum spuneam si mai inainte, Ben Harper nu uita de pedeapsa divina. Dar viziunea lui readuce in actualitate ideea ca Dumnezeu ii protejeaza pe cei batuti de soarta, pe cei care suporta toate umilintele vietei, pe cei pe care nu vrem sa ii vedem in statiile de metrou si in tramvaiele noastre atat de “civilizate”. In Excuse me Mr, Harper ne impartaseste ideea sa de pedeapsa divina:
“Mister, when you’re rattling on the Heaven’s gate
by then it is too late
Because mister when you get there
They don’t want to know what you saved
All they’ll want to know mister is what you gave”
Aceste vorbe ii sunt adresate unui om tipic secolului XXI, cu bani din propria afacere, care a muncit si care simte ca si-a platit datoriile fata de lume dar care uita de partea spirituala.
“Mister can’t you see the children dying
you say that you can’t help them
But mister you’re not even trying”
Evident, adeptii rock-ului nu sunt numai niste adolescenti cu plete, care in pofida tricourilor negre si a lanturilor si tepilor, sunt niste copii de treaba cu frica lui Dumnezeu. Exista muzicieni rock care pe parcursul carierei lor au contestat ideea de divinitate si chiar au avansat ipoteza ateismului sau, mai grav, a satanismului.
In general, trupele care adopta aceasta abordare apartin laturii dure a muzicii rock, latura care include genurile metal (black, death, doom, gothic si mai vechiul thrash). Putem enumera aici nume de genul Pantera, Slayer, Mercyful Fate/King Diamond, Iron Maiden, Tiamat, Samael si chiar Metallica, intr-o anumita masura. Nu este insa o regula ca formatii cu tematica anti-religioasa sa tina de heavy metal. Trei dintre formatiile cele mai prolifice in acest sens (Soundgarden, Alice In Chains si Stone Temple Pilots) apartin genului grunge, care se distinge clar de metal.
Cu toate acestea, pana si in aceasta categorie se pot face anumite diferentieri. Putem sa vorbim despre un anumit spirit contestatar, tipic rock-ului, ca manifestare a rebeliunii adolescentine. Acest spirit se regaseste in versurile unor formatii precum Soundgarden, Iron Maiden si Metallica. Anti-religiosul sau chiar ateismul nu este gratuit ci este expresia unor nemultumiri cu privire la societate si biserica. Este ecoul unor critici mult mai subtil exprimate de formatii precum Pink Floyd intr-o era in care sa contesti status quo-ul insemna sa devii un paria. Mesajul Pink Floyd s-a propagat si a fost adoptat de formatii provenind din genuri foarte diferite (cum ar fi Rage Against The Machine si Radiohead). Intr-un fel, am putea spune ca acesta este spiritul contestatar-constructiv al muzicii rock. Evident, exista si un spirit mai putin constructiv.
Ne-am putea limita la a spune ca acest spirit mai putin constructiv este intruchipat de Marilyn Manson, un ciudat, ateu declarat, care umbla machiat si care indeamna adolescentii la revolta. Nu cred ca este de ajuns. Este adevarat ca Manson intruchipeaza acest spirit, dar este la fel de adevarat ca nu este singurul. Dar este poate cel mai cunoscut.
Alaturi de el, insa ii putem aminti si pe cei de la Pantera, Slayer si Samael, care nu numai ca au critici la adresa religiei, dar fac un scop din a batjocori credinta si simbolurile sale. Samael, de exemplu, pe albumul Ceremony of Opposites arunca la intamplare niste versuri de tipul “I spit on the blessed whore and her bastard son” referindu-se evident la Fecioara Maria si Pruncul Iisus. Cei de la Slayer incearca sa para filozofi folosind propozitii de genul “Antichrist is the name of God”. Trebuie sa recunosc ca cei de la Pantera sunt mai putin agresivi in mesaje. Ei se multumesc cu ideea ca “Dumnezeu, chiar daca exista, nu prea are treaba cu metal-ul asa ca nu are rost sa irosim prea multe vorbe pe tema asta”. Insa tot ei sunt cei care, chiar in mod neintentionat, surprind un mare adevar cu privire la fenomenul rock “it’s like religion without a bible”. Sunt intru totul de acord.
Asadar, putem constata ca rock-ul a avut si are intotdeauna o cat de mica legatura cu religia, chiar daca vesnica acuzatie la adresa genului este lipsa de credinta si de respect pentru sacru. Nu este mai putin adevarat ca aceasta legatura cu religia poate fi pozitiva sau negativa dar eu cred ca este mai important sa existe, indiferent de felul ei. Daca exista inseamna ca religia si ideea de divin ii preocupa pe muzicieni, ceea ce la randul sau inseamna ca exista spiritualitate in muzica pe care o ascultam.
Chiar daca uneori nu ne convine ce spune Marilyn Manson sau Ozzy Osbourne sau Mick Jagger sau John Lennon, ar fi bine sa ii ascultam pentru ca daca nimic altceva, ne vor ajuta sa ne intarim propriile convingeri. Sau ni le vor schimba radical, dandu-ne un nou punct de vedere. Oricare ar fi rezultatul final, rock-ul nu merita indiferenta noastra. Este o manifestare a lumii in care traim, cu relele si bunele sale si nu de putine ori este o forta care poate schimba sisteme politice. Si sa nu uitam ca muzica (fie ea si rock) este tot o creatie divina si isi are locul in universul in care traim
Abonați-vă la:
Postări (Atom)